ASTMUL

DEFINIŢIE:
      Astmul este o afecţiune a căilor respiratorii caracterizată printr-o reactivitate crescută a arborelui traheo-bronşic la o multitudine de stimuli. Astmul se manifestă printr-o îngustare generalizată a conductelor aeriene, care poate ceda spontan sau ca răspuns la terapie şi prin accese de dispnee, tuse şi wheezing.

EXAMEN CLINIC:
      Simptomele astmului constau din triada: dispnee, tuse şi wheezing, La începutul atacului, pacientul are o senzaţie de constricţie toracică, de obicei însoţită de tuse neproductivă. Respiraţia devine audibilă-hârâitoare, iar wheezing-ul devine proeminent în ambele faze ale respiraţiei, expirul se alungeşte şi pacienţii au frecvent tahipnee, tahicardie si o uşoară hipertensiune sistolică. Plămânii devin rapid hiperinflaţi, iar diametrul anteroposterior al toracelui creşte. Dacă criza este severă sau prelungită, zgomotele respiratorii (murmurul vezicular) pot dispărea, iar wheezing-ul capătă o tonalitate foarte înaltă. Apoi, muşchii accesori respiratori intră în acţiune si treptat apare pulsul paradoxal.
     Terminarea unui episod este frecvent marcată de tuse cu expectoraţie groasă, filantă, care adesea ia forma căilor aeriene distale şi care la examenul microscopic are frecvent eozinofile si cristale Charcot-Leyden.
     Mai puţin caracteristic, un pacient astmatic poate acuza episoade intermitente de tuse seacă, neproductivă sau de dispnee la efort.

 

DIAGNOSTIC:
      Diagnosticul de astm se stabileşte prin demonstrarea obstrucţiei reversibile a căilor aeriene. Reversi­bilitatea este definită convenţional ca o creştere cu 15 procente sau mai mult a FEV, (VEMS) după 2 puff-uri dintr-un agonisi beta-adrenergic.

TRATAMENT:
       Medicamentele disponibile pentru tratamentul astmului pot fi grupate în două mari categorii: medicamente care inhibă contracţia musculaturii netede (agoniştii beta-adrenergici, metilxantinele şi anticoli-nergicele) şi agenţi care previn şi/sau diminuează inflamaţia (glucocorticoizii şi agenţii stabilizatori ai mastocitelor)