EPISTAXISUL

DEFINITIE:

     Prin  termenul  de "epistaxis" se  defineşte  scurgerea de sânge  prin  nas (rinoragia), picatură cu  picatură. Epistaxisul este întâlnit adeseori în practica medicală, fie sub forma uşoară (cantitate mică, oprit spontan), fie sub o formă gravă, care pune viaţa bolnavului în pericol.

 
SIMPTOMATOLOGIE:

    Simptomatologia bolnavului cu epistaxis este dramatizată, pentru că sângerarea totdeauna sperie, indiferent de  cantitate.  În funcţie de durata sângerării şi de cantitatea de sânge pierdută apar modificari ale stării  generale, traduse prin scăderea tensiunii  arteriale,  paliditatea  tegumentelor  şi mucoaselor, transpiraţii, sete.

TRATAMENT:

     Se urmăreşte oprirea hemoragiei, vindecarea afecţiunii cauzale şi combaterea anemiei secundare.

              În primul rând sunt îndepărtaţi aparţinătorii, bolnavul se descheie  la  gulerul cămăşii, se debarasează fosele nazale de cheaguri. Pentru oprirea  hemoragiei sunt o serie de metode locale, în raport cu gravitatea hemoragiei.           

              În epistaxisurile uşoare (esenţiale şi o parte din cele inflamatorii) se va proceda la compresiunea digitală a aripii nazale pe sept sau aplicarea în        fosa nazală sângerândă a unui tampon de vată îmbibată în apă oxigenată.  Pentru prevenirea recidivelor se face cauterizarea chimică a petei vasculare sângerânde cu perlă de nitrat de argint sau electric (electrocoagulare), după  prealabila anestezie locală.

             În epistaxisurile mijlocii (leucemii, insuficienţa renală) se încearcă  aplicarea locală de tampoane biologice  (bucăţi de fibrină, peliculă de trombină, fragmente de gelaspon, gelfoam) sau  meşe  rezorbabile (surgicel, merocel) care în contact cu sângele formează o masă gelatinoasa ce asigură hemostaza. Dacă nu se stăpâneşte sângerarea, se practică tamponamentul anterior, sub protecţie de antibiotice, hemostatice pe cale generală, timp de 48 ore. După efectuarea tamponamentului anterior, controlul hemostazei se  face prin bucofaringoscopie. Dacă tamponamentul anterior este insuficient, atunci când sângerarea îşi are sediul posterior, se recurge la tamponamentul posterior  completat cu tamponamentul anterior, care se menţine 72 ore, sub protecţie de antibiotice, hemostatice. Sângerarea posterioară este specifică        hipertensiunii  arteriale. După efectuarea tamponamentului posterior se efectuează tratamentul afecţiunii cauzale hipotensor, care este indispensabil.

             Decizia de a efectua oprirea sângerării la un hipertensiv este dată de aspectul general al bolnavului, unde pierderea de sânge se face cu rapiditate, într-un timp foarte  scurt. Un bolnav care prezintă valori tensionale crescute este lăsat  să sângereze, pentru că în acest fel se face depleţia  sangvină şi aceasta nu reprezintă decât o supapă de siguranţă pentru organism (pentru a evita o ruptură arterială cerebrală!).

             Dacă şi după efectuarea tamponamentului  posterior sângerarea continuă şi starea generală a bolnavului se agravează se practică ligaturi  arteriale  -  ligatura arterei carotide externe şi ligatura arterei etmoidale anterioare.

             Se pot practica embolizări arteriale selective.

             După oprirea sângerării se recurge la rezolvarea cauzei declanşatoare a sângerării.

             Când sângerarea a fost mare şi s-a instalat anemia, în scop de combatere a anemiei şi cu rol hemostatic se fac transfuzii mici şi repetate de sânge proaspăt, care aduce elemente noi pentru remontarea bolnavului.